Comuniștii români și „Devierea de dreapta”. Istoria unei afaceri de partid, 1940-1968
Autor: Dan Cătănuș
Colecția Studii
I.N.S.T., 2018
17 x 24; 408 p.
ISBN 978-973-7861-98-6
Proiect editorial cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național
Preț: 2,33 lei
„Timp de mai bine de trei decenii de la înființarea sa, în 1921, Partidul Comunist din România s-a caracterizat printr-o stare de conflict permanent la nivelul conducerii sale, divizată în tabere și facțiuni care își contestau reciproc întâietatea.
Intrarea în legalitate, după 23 august 1944, și începerea luptei pentru cucerirea puterii politice în stat nu au schimbat prea mult lucrurile, ci doar au redus disputa pentru supremație în partid la două grupări, una condusă de Gh. Gheorghiu-Dej și alta de Ana Pauker. În iunie 1947, într-o discuție cu V.I. Lesakov, activist al C.C. al P.C.(b)U.S., Pauker a definit aceste grupări – în mod ironic – drept „comuniștii naționali” și cei „moscoviți”. Lansată într-o perioadă în care conducerea de la Moscova începuse să condamne tendințele de comunism național care se manifestau în partidele satelite, aprecierea Anei Pauker se dorea a fi o lovitură subtilă la adresa adversarilor săi, un semn de întrebare ridicat asupra deplinei loialități față de Uniunea Sovietică a lui Gheorghiu-Dej și a celor din tabăra acestuia.
Cu experiența anilor petrecuți în structurile Cominternului, dar și în baza relației apropiate cu numeroșii reprezentanți ai Moscovei aflați în România, Ana Pauker simțise bine dincotro bătea vântul. Declanșarea „războiului rece” în 1947 și apoi schisma sovieto-iugoslavă din 1948 vor
face din devotamentul față de Stalin și de Uniunea Sovietică cheia de boltă a activității fiecărui comunist.
Pe acest fond al întrecerii în loialitate față de „patria comunismului” se va desfășura în anii următori și competiția pentru putere de la vârful P.C.R./P.M.R. Cu balanța înclinând când de o parte, când de cealaltă, rivalitatea dintre cele două facțiuni a continuat să se desfășoare până în
1952, când Gheorghiu-Dej și-a acuzat principalii adversari – Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu – de „deviere de dreapta” și i-a îndepărtat din conducerea partidului. Întreaga afacere s-a derulat cu implicarea directă a lui Stalin, de la debutul ei și până la decizia finală. Represaliile care au urmat nu s-au mărginit numai la cei trei „deviatori”, ci au cuprins, în cercuri din ce în ce mai largi, rude ale acestora, prieteni, colaboratori mai mult sau mai puțin apropiați, ajungându-se chiar la vaste segmente sociale considerate a fi fost protejate de foștii lideri.
După moartea lui Stalin, în martie 1953, intensitatea campaniei represive s-a redus treptat, dar „devierea de dreapta” a continuat să producă ecouri. Victoria lui Gheorghiu-Dej în conflictul cu Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu din primăvara lui 1956 a adus o nouă condamnare politică a „deviatorilor de dreapta”, pe seama cărora a fost pusă promovarea cultului personalității în România și anumite măsuri represive luate la sfârșitul anilor ’40 împotriva unor membri de partid, considerați suspecți prin traseul lor politic (voluntari din Spania, participanți în mișcarea de rezistență antifascistă din Franța, ilegaliști care scăpaseră arestărilor în timpul războiului etc.). Istoria postbelică a P.C.R. a fost împărțită cu această ocazie în două etape: una mergând până în 1952, în care grupul format din Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu deținuse controlul asupra Secretariatului C.C. și a unor importante sectoare ale activității de partid și de stat (economia, finanțele, politica agrară, politica externă, Miliția și Securitatea etc.); și o a doua etapă, de după 1952, în care „nucleul sănătos” din jurul lui Gheorghiu-Dej a reușit să preia conducerea partidului și să reinstaureze respectarea normelor leniniste în partid și a legislației socialiste în societate.” (Dan Cătănuș)