Vremea încercărilor. Relaţiile româno-sovietice, 1930-1940

Autor: Alexandru-Murad Mironov

Colecţia Studii

I.N.S.T., 2013

17 x 24; 484 p.

ISBN 978-973-7861-75-7

Pret:

Pornită dintr-un interes acut pentru spaţiul sovietic, lucrarea este o continuare şi o completare a studiilor anterior publicate de autor. În acest demers am încercat să aflăm modul general în care societatea românească – oamenii politici, dar şi opinia publică în general – a reacţionat în contact, direct sau prin intermediar, cu realitatea sovietică.

   Am accentuat masiv pe rolul pe care l-a jucat diplomaţia românească, cu o privire specială asupra celei de inspiraţie titulesciană. Am încercat urmărirea modului în care Nicolae Titulescu, dar şi ceilalţi diplomaţi şi oameni politici români care i-au urmat sau nu stilul, au crezut sau au refuzat a crede în vizuinea lui, au fost sau nu de acord cu opţiunile lui, au căzut pradă mirajului ideii de colaborare/cooperare/coexistenţă/normalizare în relaţiile cu Uniunea Sovietică sau au crezut în conceptul de securitate colectivă promovată de aceasta.

   O asemenea politică generoasă fusese promovată după sfârşitul Primului război mondial de către ţările interesate în evitarea unui nou conflict de o atare mărime. Ele erau naţiunile mulţumite de tratatele de pace şi de situaţia postbelică, iar România se afla în această categorie. De cealaltă parte se găseau acele naţiuni care se considerau nedreptăţite de sistemul de pace versaillez, Uniunea Sovietică aflându-se printre ele. Până la venirea lui Hitler la putere, Moscova a dat dovadă de o sinceritate neobişnuită mai târziu în istoria ei, recunoscând deschis că luptă împotriva status quo-ului postbelic, deşi această dorinţă era îmbrăcată în formula revoluţiei mondiale. Când, după ani de aşteptări inutile şi, mai ales, odată cu apariţia ameninţării germane (la care trebuie adăugată şi schimbarea doctrinei de politică externă în momentul victoriei definitive a lui Stalin asupra lui Troţki, în anul 1927), U.R.S.S. a renunţat, oficial, nu şi în mod real, la contestarea realităţii postbelice, aceasta a preluat conceptul de securitate colectivă şi l-a folosit în alte scopuri. A fost poate cea mai mare iluzie diplomatică folosită de sovietici, cu excepţia notabilă a luptei pentru pace, politică începută în perioada interbelică, dar care a atins culmile perfecţiunii imediat după moartea lui Stalin.

   Lucrarea de faţă încearcă să contribuie la formularea unui răspuns la vechea întrebare, ce astăzi pare abandonată, în ciuda faptului că nu are o rezolvare convingătoare: cine poartă vina prăbuşirii României Mari? Este oare integral opera contextului internaţional? A fost diplomaţia românească incapabilă să asigure securitatea politică a frontierelor naţionale şi a ţării? Pe de altă parte, trebuie studiată şi chestiunea societăţii româneşti în asamblul ei. Era aceasta dispusă să accepte o colaborare sau chiar o alianţă cu sovieticii, ştiut fiind diferendul basarabean, dar şi curentul de opinie antirus şi antisovietic? O opinie publică antipatizându-şi profund vecinul estic nu ar fi trebuit să preseze mai mult spre cunoaşterea acestuia, în scopul prevenirii unor posibile şocuri agresive cauzate de el? Oare societatea interbelică nu era antisovietică, iar în discursul istoriografic de azi s-a strecurat un clişeu?

   Studiul s-a structurat cumva natural în jurul a trei probleme, care s-au desprins din ansamblul cercetării şi documentării ca fiind relevante şi definitorii pentru ceea ce dorim noi să arătăm: politica externă a României şi debutul relaţiilor de vecinătate cu „patria proletariatului”, ce ar corespunde anilor 1918-1934; ultimii ani ai păcii, cuprinzând epoca Titulescu şi perioada de căutări politice şi permanentă degradare a situaţiei internaţionale care i-a urmat – adică anii 1934-1940; manifestările societăţii româneşti în faţa dilemei iscate de posibila alianţă cu U.R.S.S. şi de cunoaşterea şi apropierea de noul sistem social instaurat de comunism, precum şi reacţia, în general, la o vecinătate suspectă, cum era cea răsăriteană.

   Bazându-ne pe numeroase susre arhivistice, am stabilit următoarele teme: situaţia Basarabiei, restituirea tezaurului Băncii Naţionale a României, diverse despăgubiri reciproce, repatrierea românilor din U.R.S.S., neamestecul în treburile interne (lupta împotriva activităţilor subversive ale Cominternului, dar şi refuzul de a ajuta inamicii puterii sovietice), iniţiativa propunerii de negocieri, recunoaşterea frontierei Nistrului, restabilirea relaţiilor diplomatice şi problema unui eventual tratat de neagresiune.

   Eşecul politicii externe româneşti interbelice, inclusiv a celei conduse de Nicolae Titulescu, a fost cauzată de lipsa de viziune, aventurism, miza pe o singură carte, dar, mai ales, de necunoaşterea completă a vecinului răsăritean.