Confesiunile elitei comuniste. România 1944-1965: Rivalități, represiuni, crime… Arhiva Alexandru Șiperco, vol. VI
Autor: Andrei Șiperco (editor)
Colecţia Documente
I.N.S.T., 2022
17 x 24; 474 p.
ISBN: 978-606-9053-22-5
Volum apărut cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc
Preț: 42 lei
„Volumul VI din seria „Confesiunile elitei comuniste… Arhiva Alexandru Șiperco”, cuprinde relatările a 19 persoane, dintre care vor fi punctate doar cele mai substanțiale, din punct de vedere al dimensiunii textelor și al informațiilor furnizate.
Tănase Evghenie prezintă poziția sa critică față de reabilitarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, relațiile sale cu ministrul de Interne Alexandru Drăghici, cu consilierii sovietici și cu figurile cele mai importante din cadrul M.A.I., diverse episoade cu Gheorghiu-Dej, anchetarea legionarilor din grupurile de rezistență anticomuniste și opinia sa cu privire la cele întâmplate la închisoarea
Pitești. Referitor la anchetarea lui Emil Calmanovici, în cadrul procesului Pătrășcanu, Tănase Evghenie declară: „Calmanovici, dându-și seama că a pierdut speranța, a făcut greva foamei 20 de zile, a mâncat apoi brusc pâine uscată, care i-a fost fatală. A făcut o enterocolită, o infecție gravă, și a murit în trei zile. Eu am raportat. S-a dat ordin să fie hrănit cu forța. Țipa, agita închisoarea și pe legionari. Până la urmă, Drăghici: «Ia dă-l în mă-sa! Vrea grevă, s-o facă! Să nu-mi mai spui despre el nimic!»”. Fostul general de Securitate evocă și episoade dintre cele mai diverse legate de deținerea la Snagov a liderilor Revoluției din Ungaria, din 1956: „György Lukács a refuzat să aibă de a face cu «bandiții ăștia» – a refuzat și el, și nevastă-sa, amândoi bătrâni, să stea cu o pereche de «contrarevoluționari» într-o cameră, și a rămas să doarmă în hol, pe un fotoliu, până ce eu am vorbit sus și am stabilit pentru el un apartament separat. Imre Nagy era un om serios, de conținut. Restul erau lepădături, cea mai oribilă colecție cu care am avut de-a face. (…) Noi i-am ținut în puf. Apoi a venit o delegație maghiară de activiști, conduși de ministrul adjunct de Interne, care ne-a rugat să le facilităm discuțiile cu ei. Am eliberat o aripă întreagă din închisoarea Uranus, înspre Mihai Vodă, și am început să ridicăm câte unul din Snagov și să-l băgăm în celulă la Uranus, cu consemnul nimeni nu se apropie de ei, niciun contact decât cu activiștii unguri. Fiecare era anchetat câteva zile. Când terminau cu unul, era ridicat un altul și dus acolo. În rândul grupului Nagy era disperare, furie, se spărgeau geamurile, vesela, în semn de protest, se țipa, scandal, dar noi făceam treaba metodic. Unul câte unul, toți au ajuns la Uranus, unde toate declarațiile se coroborau, se potriveau. Până la urmă, ungurii ne-au cerut autorizație să-i ducă pe toți în țară, noi i-am îmbarcat în două avioane și au plecat”.
Gheorghe Gheorghiu-Dej este personajul principal în relatările lui Paul Sfetcu. Informațiile și episoadele evocate în numeroasele sale relatări de către fostul șef de cabinet al liderului R.P.R. aduc completări și elemente inedite în raport cu cele publicate deja în amintirile sale: „13 ani în anticamera lui Dej”. Sfetcu își exprimă, spre exemplu, opinia cu privire la oamenii care-l înconjurau pe Gheorghiu-Dej: „Chivu și Apostol, [confidenți – cuvânt tăiat] prieteni apropiați, cu care Gheorghiu se sfătuia, după părerea lui Sfetcu, și în care avea încredere, deși nu era lumini, oportuniști dar devotați. S-au dovedit lichele, după moartea lui, față de memoria lui; Bodnăraș, care era cu el cu «Ghiță», avea autoritate și o anumită demnitate, chiar dacă era și el oportunist. Nu exista între ei totală încredere; cei doi mânji – Drăghici și Ceaușescu. Drăghici era dârz, își spunea părerea, îl contrazicea pe Gheorghiu, nu era lingău, avea demnitate, deși nu era inteligent. Ceaușescu era mai inteligent, nu era nici el din categoria lingăilor, era repezit, avea păreri proprii, deși ca executant nu ieșea din cuvântul lui Gheorghiu. Erau amândoi oameni de totală încredere pentru Gheorghiu, erau «băieții lui», crescuți de el. Nu întâmplător a dat pe
mâna lor cele mai sensibile sectoare – Partidul și Securitatea; Moghioroș era foarte devotat, sigur, dar cu funcții cumva limitate, de prim-vicepreședinte al guvernului, probleme agrare etc., mai mult pe linie de stat. Rolul lui, începând din 1954, când a început să fie bolnav, a început să se estompeze. Venea la Dej cu probleme concrete, se exprima foarte pe scurt; Ioșca Chișinevschi. Era cel mai apropiat sfetnic «oficial» al lui Gheorghiu, dar nu sfetnic intim, personal, ca Chivu și Apostol. Gheorghiu n-a avut încredere în el, dar a lucrat foarte de aproape cu el până în 1956, când a reușit să scape de el. Răutu a intrat în putere începând din 1956; Miron. Era o lighioană îngrozitoare. Cerea să ghicești nu numai ce are în cap, dar și în cur. Rău, apucat, îngâmfat, călca oamenii în picioare. Gheorghiu îl folosea, dar nu avea o prea mare considerație pentru el. Pe undeva își dădea seama, probabil, că și sovieticii îl cultivă, știa că-l va putea vinde, și făcea în așa fel încât să nu-i dea ocazie, «deocamdată», să-l vândă – ca perspectivă”.
Veteranul mișcării comuniste, Gheorghe Stoica, relatează, printre altele, despre relațiile între liderii partidului, Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, Vasile Luca și Teohari Georgescu, după 23 august 1944: „Ghiță avea o ură de moarte față de Pătrășcanu. Iar Ana l-a apărat [pe acesta]. În 1948, între cuvântarea Anei la Congresul de unificare și cele ale celorlalți era o deosebire. În 1952, reproșurile față de Ana au fost că în 1948 a ținut o cuvântare împăciuitoristă față de Pătrășcanu. Cât timp Teohari a fost la Interne, nu s-a mișcat! Cotitura cu Pătrășcanu a fost în 1952. După 1952 au început bătăi și schingiuiri. În plenară, chiar Drăghici a adus învinuiri lui Teohari că n-a rezolvat încă chestiunea cu Pătrășcanu. Teohari era și lângă Ana, și lângă Gheorghiu. El nu avea o bază proprie prea trainică. Dar stătuse în închisoare cu Gheorghiu, care a dovedit capacitatea de a strânge întreaga închisoare în jurul lui. El avea calități foarte mari. A stat, deci, în închisoare. A venit Ana, de dincolo, cu hrisovul de dincolo, dar și cu puterea. Ana l-a pus ministru M.A.I. Teohari a fost împotriva scoaterii lui Luca. Nici nu era nimic. Am văzut
gabori cu capete sucite. Au fost schingiuiți [oameni] îngrozitor, groaznic. Calmanovici – schingiuit groaznic. Minți smintite, sucite, cum capătă o licărire de conștiință de sine. „Măi, tovarăși, nu este adevărat, am iscălit că nu [mai] eram eu.” … [indescifrabil]. Luat cu apă rece și caldă, bătut, ținut zile și nopți. Metode de Evul Mediu. Metode groaznice de pe timpul Inchiziției”. (Andrei Șiperco)